Buna, sunt Raluca si sunt BODYUPGRADE addicted!

Raluca I. - Viata dupa un copil se schimba si te schimba complet.

Buna, sunt Raluca si sunt BODYUPGRADE addicted!

De la inceput trebuie sa spun… este nevoie de rabdareperseverenta si ambitie. Si un tip de antrenament care sa iti placa. Mult. Nimic mai mult, nimic mai putin. Momentul ala in care iti spui “Stop! E timpul sa fac ceva si pentru mine” e decisiv. Este o decizie si un impuls de moment, cel putin asa a fost la mine. Este acel moment in care iti spui ca daca nu fac asta acum, nici nu o sa o mai fac vreodata pentru ca mereu apare altceva, mereu amani, mereu exista un maine care clar ti se pare mai bun ca azi. Asta se aplica in cazul oricui, nu numai in cazul proaspetelor mame, insa tentatia si motivatia mai mare sa amane o au cele din urma, care au si niste scuze reale sa faca asta.

Viata dupa aparitia unui copil se schimba complet. Nimic din ce stiai inainte nu mai e la fel, temerile tale nu mai sunt aceleasi, sunt infinit mai mari si unde mai pui ca pe langa puiutul de om care depinde 100% la tine si care iti ocupa gandurile si timpul, mai dai din cand in cand nas in nas cu reflexia ta in oglinda. Te prefaci ca nu ai vazut, pleci capul si iti vezi de ale tale (pardon, de ale puiului), insa deja in mintea ta, inconstient, iti spui “aia eram eu? Really?”

La mine totul s-a intamplat intr-o zi. O singura zi, dupa vreo 5 luni dupa nastere, 5 luni de procrastinare, cand am vazut pozele de la botezul celei mici. M-am surprins trecand intr-o mare viteza peste pozele in care apaream eu. Intamplarea a facut sa remarc un detaliu intr-o imagine in care apaream si eu si care m-a facut sa vreau sa revad imaginea respectiva. Atunci m-a “lovit” realitatea. Chiar nu eram deloc atat de flawless pe cat imi imaginam eu ca sunt. Ce-i drept nu am auzit pe nimeni sa se mire si sa spuna “vai, draga, dar ce bine arati. Nici nu se vede ca ai nascut.”, dar nu m-am gandit la asta. Mi-am spus ca oamenii sunt obisnuiti cu mine asa cum sunt, cu forme pentru ca, desi nu sunt un anti talent la sport si in copilarie ai mei s-au preocupat si de educatia mea fizica, nu am fost niciodata o silfida si nici in ultima perioada nu m-am omorat cu sportul. Ce atatea complimente? Uite aici minunatie de copil.

Dar totusi am zis sa arunc un ochi pe net sa vad ce mai e “hot” in materie de sport (nu ca as fi fost vreodata la curent cu tendintele in materie de antrenamente). Nu stiam ce caut, dar cautam ceva. Am dat peste mai multe alternative pe care le-am exclus din diverse motive (ca e departe, ca nu mi-a placut raspunsul pe care l-am primit… normal… motive sa nu fac nimic defapt… ce altceva?). Dau intr-un final peste pagina BODYUPGRADE. Ok… deja au trecut cam multe ore cu laptopul in brate (norocul meu cu o bebita linistita), cred ca e cazul sa ma decid. It’s now or never. Trimit mesaj, primesc raspuns aproape instantaneu si ma gandesc in sinea mea ca ce se poate intampla. Cel mai probabil platesc, ma duc de 2 ori si imi gasesc scuze sa lipsesc (nu ar fi fost prima oara).

Incredintez copila in bratele bunicilor, bucurosi de altfel sa vada ca fac in sfarsit ceva pentru mine, si pornesc spre sala. Ma infiintez acolo cu ganduri marete si cu incredere ca nu ma doboara pe mine o ora de sport. Ce poate fi atat de greu? Desi ma uitam in jur si ii vedeam pe toti atat de tonici si willing to sweat.

Dar ce sa vezi? Nu reuseam sa imi ridic picioarele mai mult de 10 cm de podea, sa fac o flotare nici nu se punea problema. In tot timpul asta Robert, care stia ca vin dupa o operatie de cezariana, imi spunea sa lucrez in ritmul meu, sa nu fortez mai mult decat este cazul si evident sa il anunt daca simt vreo durere sau vreo senzatie neplacuta. Eu ce sa ii spun? Ca simt o intensa senzatie neplacuta ca sunt cea mai proastagrasa din curtea scolii? Absolut nicio durere de alta natura, decat cea a muschilor mei trecuti prin 9+5 luni de mancat bine, stat in masina, pe canapea si la birou. Scuza ideala!

Am plecat dupa prima ora de antrenament cu durere. In suflet, mai ales. Am zis ca mai incerc inca o ora, ca poate am avut eu o zi mai proasta, poate am fost obosita dupa ore putine de somn si alaptat la cerere. M-am ambitionat sa merg ora de ora, de 3 ori pe saptamana, sa dau tot ce pot. Doar era septembrie si Robert ma asigurase ca daca ma tin de treaba, in primavara nu o sa ma recunosc. Hm… merita incercat, de ce nu?

NU spun de cate ori am vrut sa renunt. De cate ori nu mi-am inventat singura scuze ca azi nu ma duc si totusi, intr-un final, constiinta nu ma lasa sa nu ma duc. Asa au trecut primele 2 luni in care am avut prima revelatie din noua mea viata de om activ fizic. Rezistam la aproape toata incalzirea, puteam sa fac cateva flotari, saritul peste gardulete nu mai era cutremur de gradul 7 pe scara Richter. Unde mai pui ca incepuse sa imi placa atat de mult, incat lumea mea se invartea numai in jurul copilului si a antrenamentelor. Luni, miercuri si sambata erau zilele mele preferate din saptamana. Imi pregateam plecarea la sala inca de dimineata, cu alt tonus, alta energie. Am capatat un optimism demn de invidiat, mi s-a activat starea de bine, ma ocupam de fetita mea cu multa energie, urcam si coboram scarile cu din ce in ce mai putin efort.

What? Is this thing really working? YES, it is. Cantarul nu indica vreo diferenta notabila, dar oglinda da. Hainele se asezau altfel, am inceput sa ies la plimbare cu caruciorul si sa ma mai lipesc de vreun lucru din magazine (am uitat sa va spun ca pana atunci nu numai ca refuzam sa imi mai cumpar vreun lucru nou, dar am si dat aproape tot din garderoba mea, resemnata fiind ca nu o sa le mai port niciodata, doar acum sunt femeie serioasa, cu copil mic si nu ma mai bucur la astfel de lucruri).

Faza cu kilogramele minus la cantar s-a intamplat brusc. Scaderile mici, dar constante in greutate, pe care nu le bagam in seama, s-au adunat si dupa 4 luni de antrenamente cantaream cu 8 kg mai putin… asa, pe nesimtite, frumos, fara piei atarnate, fara brate lasate. Pur si simplu au disparut. Nu am urmat vreo dieta ca doar alaptam si nu puteam sa imi privez copilul de tot ce e mai bun doar pentru ca vreau eu sa arat bine, insa am fost mai atenta. Am redus treptat cantitatea de paine, am exclus intai sucurile acidulate si, treptat, si pe cele asa-zise naturale, dulciuri doar daca nu se mai putea altfel. Si s-a putut. Au mai trecut 2 luni si deja 14 kilograme minus.

Povestesc lucrurile astea acum, dupa un an si jumatate in care nu am facut pauza de antrenamente mai mare de o saptamana. Un an jumatate in care am inlocuit masa de grasime pe care am acumulat-o nu numai in timpul sarcinii si dupa, dar si pe cea cu care pornisem la drum inainte sa raman insarcinata. Am ajuns la cea mai buna forma fizica in care am fost vreodata in viata mea, iar acum nu mai concep viata fara antrenamente de 3 ori pe saptamana. Dupa atata timp inca nu m-am plictisit de orele de BodyUPgrade si raman consternata de multe ori de imaginatia lui Robert de a inventa noi si noi exercitii. Se presupune ca in timpul asta le-am cam facut pe toate, nu? Nu e chiar asa. Ora de ora exercitii noi, combinatii noi, pe care le fac mai bine, mai intens.

Acum am o rutina constanta de antrenamente. Reusesc cumva sa combin si jobul de mama, si jobul in agentie si sa ma tin si de antrenamentele de 3 ori pe saptamana. Recunosc ca ajutorul parintilor mei cu cea mica este de nepretuit, insa variante se gasesc.

Trebuie doar sa reusesti sa treci peste o limita psihica pe care singura ti-o impui, sa reusesti sa iti gasesti motivatia de a continua, de a incerca sa faci lucrurile din ce in ce mai bine. Este exact ca atunci cand in viata ta apare un copil. Este greu la inceput, ai impresia ca nu vei reusi niciodata, dar stii ca trebuie sa mergi mai departe si sa gasesti solutii sa depasesti momentele grele. Si vine ziua in care realizezi ca faci totul cu o usurinta pe care nu ti-ai putut-o imagina vreodata.

Share:

Leave a Reply

© Copyright 2019 BODYUPGRADE 60 days challenge. Toate drepturile rezervate.